Cine are părinţi, pe pământ nu în gând <br />Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând <br />Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, <br />Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. <br /> <br />Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc <br />De atâţia copii şi de-atât nenoroc <br />Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, <br />Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. <br /> <br />Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, <br />Care ştiu dureros ce e suta de lei. <br />De sunt tineri sau nu, după actele lor, <br />Nu contează deloc, ei albiră de dor <br />Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, <br />Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! <br /> <br />Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, <br />Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. <br />Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni <br />Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni <br />Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, <br />Dacă nu au murit trişti în casele lor... <br />Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, <br />Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini. <br /> <br />Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, <br />Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. <br />Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii <br />Nu copil de părinţi, ci părinte de fii. <br /> <br />Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns <br />Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. <br />Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? <br />Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, <br /> <br />Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, <br />Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, <br />Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi <br />Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, <br />Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi <br />Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi. <br /> <br />Cine are părinţi, încă nu e pierdut, <br />Cine are părinţi are încă trecut. <br />Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, <br />Unde-avem şi noi însine ai noştri copii. <br />Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, <br />Şi în genere sunt şi niţel pisălogi. <br />Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, <br />Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, <br />Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, <br />Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. <br />Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, <br />Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? <br />Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa <br />Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga... <br /> <br />Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus <br />Pe conştiinţă povara acestui apus <br />Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, <br />Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer. <br />Iar când vom începe şi noi a simţi <br />Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, <br />Şi abia într-un trist şi departe târziu, <br />Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, <br />Vom pricepe de ce fiii uită curând, <br />Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, <br />Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, <br />Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, <br />Deşi lumea în care părinţi am ajuns <br />De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
