Planul de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost aprobat în iulie <br />1949, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, dar abia peste un an, la 23 <br />martie 1950, s-a emis decretul nr. 75 al Marii Adunări Naţionale de <br />organizare şi funcţionare a canalului. Lucrările au început în forţă. Până în <br />vara lui 1953, pe albia canalului se aflau mii de voluntari atraşi de lozinci, <br />precum „Fiecare muncitor poate deveni un erou”. Oamenii sărăciţi de război <br />căutau aici un posibil El Dorado. Pe lângă voluntari, au fost aduşi o sută treizeci şi cinci de mii de deţinuţi, „efective”, cum erau denumiţi în documentele <br />vremii. Canalul a fost început de Gheorghiu-Dej şi terminat de Ceauşescu, <br />printr-o metodă comunistă cunoscută, de a trimite la muncă forţată specialişti <br />din toate domeniile. Stalin construia la fel Canalul Volga-Don. <br />Se ştie că, înainte de a fi o cale de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie mormânt, un „mormânt al reacţiunii române”, aşa cum îl definise <br />mulţi ani mai târziu, într-o apreciere „obiectivă” a istoriei, Gh.GheorghiuDej. De-a lungul a şaizeci şi cinci de kilometri au fost instalate, în luna mai a <br />anului 1950, cele paisprezece lagăre de exterminare prin muncă forţată. Peste <br />o sută de mii de oameni au fost aduşi aici ca vitele de povară, bărbaţi şi <br />femei, tineri şi bătrâni, preoţi, ofiţeri, profesori universitari, elevi şi studenti, <br />ţarani răzvrătiţi în procesul cooperativizării forţate. Canalul trebuia să se <br />bizuie numai pe munca fizică, de sclavi, a miilor de deţinuţi politici. <br />Lozincile sunt cele cunoscute din alte lagăre cu sârmă ghimpată: „Construim <br />canalul fără burghezie şi contra burgheziei”, „Construim canalul, construim <br />socialismul”, „Cu partidul nostru tare, tragem Dunărea la mare”. Robia de la <br />canal a fost asemuită, pe drept cuvânt, cu robia ridicării piramidelor, o uriaşă <br />suferinţă umană, în care mii de morţi au fost înghiţiţi de colinele de pământ <br />ale ucigaşului canal. <br />C.T.D.: Rostul arestărilor din acea perioadă nu era acela de a condamna la un <br />anumit număr de ani, deci a scoate din circuitul civic, cetăţenesc, nişte oameni <br />indezirabili, ci era acela de a extermina. În afara cordonului format de securişti şi a <br />gardianului care însoţea fiecare cordon, fiecare brigadă era condusă de un brigadier, <br />care era unul dintre cei mai feroce criminali. Acest brigadier nu era niciodată lipsit de <br />o coadă de lopată. Ritmul era infernal, nu puteai să schiţezi nici gestul să îţi ştergi de <br />pe frunte sudoarea care îţi intra în ochi... „Dă-i, dă-i, dă-i până mori!”: acesta era <br />sloganul. Au fost nenumărate cazuri în care oamenii au fost loviţi până au fost ucişi <br />acolo, în frontul de lucru, sau au fost oameni care s-au aruncat între vagoane cu <br />capul în jos şi au murit loviţi de tampoanele vagoanelor. Deci, cei care nu mai <br />rezistau recurgeau şi la asemenea mijloace... <br /> <br />(După Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii. <br />O istorie care nu se învaţa în şcoală,Humanitas, 2007: 259-264)
